Am biruit tristetea noastra,
Si-a vremii adiere lin ne poarta
Prin falduri de matase-albastra?
De ce nu crezi in rasaritul
Ce reinvie maci striviti de neputinta,
Cand visu-ntreg isi schimba demn sfarsitul,
In rosul viu purtat intru-credinta?
De ce nu crezi in frunza ce vorbeste,
Cu glas ametitor de violina,
Cu sufletul ce-n taina se-ntregeste,
Pastrand iubirea-n armonie fina?
De ce nu crezi in glasul ce-ti sopteste,
Cu ingerescul chip de borangic,
Caci lumea asta toata-i o poveste,
Doar de-o asculti, fara sa-i ceri nimic?
Frumoase versuri! Mi-ar placea mult ca lumea sa fie o poveste cu final fericit.
RăspundețiȘtergere"Doar de-o asculti, fara sa-i ceri nimic?":)
RăspundețiȘtergereVersuri pe care le savurezi plutind... Se pierd în urmă nelinisti, tristetile se sting în soapte, sperantele renasc, iubirea se asterne lin si povestea se deapănă linistitor... O minunată invitatie la seninătatea credintei! Felicitări, Luiza!
RăspundețiȘtergereMultumesc!
RăspundețiȘtergereCam toată lumea cere...
RăspundețiȘtergereEu cred
RăspundețiȘtergere